In personala organizata in 1979 la Galeriile de Arta ale Municipiului Bucuresti, pictorul George Stefanescu face o demonstratie a fortei sale creatoare. Catalogul citeaza 4 cicluri tematice („Marea” 10 uleiuri, „Arlechini” 11 uleiuri, „Taina” 7 uleiuri, „Oras” 3 uleiuri), lucrarile “Zbor” 1 si 2 si alte 11 uleiuri precum “Casa visurilor mele” sau “Concert de camera”. La vernisaj ia cuvantul criticul Dan Grigorescu, semnatarul prefetei catalogului. Etnograful Marcela Focsa, buna prietena cu Micaela Eleutheriade, panoteaza cu gust si entuziasm lucrarile pictorului. In scurt timp, expozitia devine un eveniment de referinta in peisajul manifestarilor de arta din Bucuresti, nu numai prin valoarea lucrarilor si prin selectie, ci si prin exceptionala tinuta grafica. Criticul de arta Dan Grigorescu scrie urmatoarele in prefata catalogului expozitiei: “Pictura lui George Stefanescu e proiectia unei sensibilitati artistice care se roteste cu simplitate, cu evidenta preocupare de a afla forma cea mai adecvata acestei confesiuni ce aspira sa cuprinda, fara ascunzisuri, fara echivoc, intreaga stare emotionala, toate gandurile prilejuite de contemplarea lumii, a necontenitelor ei preschimbari. Artistul e atras de ceea ce i se par a fi permanentele acestui univers
al vizualului: el nu le cauta dincolo de infatisarile care se ofera
ochiului, in structurile launtrice care ordoneaza si rationalizeaza
formele. E convins, asemenea maestrului sau, Darascu, ca lumea aceasta
care ne inconjura necontenit contine, in chiar formele ei cele mai
obisnuite, cele pe care le descoperim fara contenire, temeiurile unei
increderi calme in lucrurile pe care privirea le descopera in
privelistile de naturi, in obiectele din cotidian.
Experienta sa de scenograf (care l-a asezat pe George Stefanescu printre reprezentantii importanti ai acestui gen) nu a avut ca rezultat tentatia de a reconstrui o lume a senzatiei vizuale, ale carei conventii sa se integreze intr-un cod al vietii retraite, asa cum se inscrie in spectacolul de teatru. Dimpotriva, el a preluat de acolo indemnul de a construi o imagine pe deplin coerenta, descifrabila de la primul contact al privitorului, dar care e, de data aceasta, expresia unei ordini launtrice a artistului insusi. Picturalitatea lucrarilor sale porneste tocmai de la aceasta armonie interioara. Zvicnirea culorilor care evoca, uneori, viziunea fovistilor, nu se transforma niciodata in mistuitoarea drama expresionista: aceasta pentru ca, intotdeauna, compozitia cromatica se alcatuieste intr-un desavarsit echilibru, culorile se cumpanesc reciproc, astfel incat imaginea sa devina credibila. Sa recunosti amplele desfasurari ale tarmurilor de mare, in care mai expresiva decat nelinistea apelor este, pentru artist, darza neclintire geologica a pamantului. Orizonturile care capteaza tainele, acele taine care nu sunt altceva decat neasteptate ritmuri de culori pure si intense, talmacite fara emfaza, cu o mare simplitate, cu acelasi gest pe care-l desluseam si la anonimii zugravi romani de acum cateva secole. Sau proiectiile unui oras al carui arhitecturi, simplificate treptat, conduc spre o imagine de liniste ciudata, spre imaginea unui oras cladit pe masura sufletului insusi. Chiar si arlechinii lui George Stefanescu contrazic interpretarea traditionala a temei: ei nu sint alegorii triste ale unei drame prost ascunse sub fardul strident, ci devin martori ai unei aspiratii la bucurie. Sunt joviali, se intorc candizi, spre jocurile unei neintrerupte copilarii. Pictura lui este confesiunea directa, rostita clar, a unui artist de autentica sensibilitate, a carui meditatie grava respinge emfaza si cauta formele cele mai limpezi de comunicare cu privitorul. O comunicare ale carei rezultate se masoara cu aceeasi emotie pe care, la fel de sincer, o simtim in fata picturii lui”.