Era o dupa-amiaza perfecta. Tocmai invatasem sa ma tin pe picioare pe schiuri, bineinteles dupa ce imi luasem un instructor pentru ca am tinut mortis sa fac o coborare singura! Sus era ceata, groasa, nemiloasa, exact prin partile esentiale, alea cu bifurcatii. Evident, nu mai stiam drumul usor inapoi. Viscolea, eu n-aveam nici ochelari, nici fular. Cu ochii semi-deschisi, nervoasa ca-n vremurile de glorie, coboram cu fie ce-o fi in brate! Numai cand am vazut indicatorul 6 negru, mi-am dat seama ca nu-i de gluma. In fata mea se itea o panta prea abrupta pentru precarele mele cunostinte, pe langa mine treceau vaj-vaj-vaj, cu viteze ametitoare schiorii ce stiau exact ce pot. Sa raman acolo nu era o optiune, clar! Fara Tatal Nostru, fara Nascatoare, ca nu mi le mai aminteam, mi-am dat drumul. Ce plug, ce sa mai opresc eu ca bipedul?! Cand am simtit ca viteza ma sufoca, m-am trantit in fund. Doar ca am ales un loc prost, tot in panta, asa ca mi-au trebuit vreo 7 minute sa-mi reasez stangul pe schiul ce ramasese la dracu, pe deal! Imi venea sa plang de ciuda si neputinta, dar mi-era ca-mi ingheata naibii lacrimile pe obraji. Asa ca m-am limitat sa injur printre dinti. Imi tremurau picioarele (si) pe sistem nervos. In fine, am reusit, n-am mai facut gafa sa dau cu mine de pamant voluntar, deci am ajuns pe schiuri la un telescaun. Care nu-mi era familiar, habar n-aveam unde duce. M-au ajutat niste romani sa ma orientez, mi-au indicat 7a-ul albastru, care urma sa ma conduca la baza. Asa am facut, am ajuns cu bine. Dar sentimentul de nervi nu ma parasise, tot imi venea sa sparg capul cuiva. Stiam precis cui! Deci m-am asezat, cuminte, la coada. Iar! Si-am mai coborat o data, fara sa ma ratacesc de data asta, dar eram prea obosita si incrancenata sa mai savurez ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu